Trepte spre vietuirea în monahism
Ieromonah Arsenie Boca
Cine vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-si ia crucea în fiecare zi si să-mi urmeze Mie.
(Luca 9, 23)
Lepadarea de lume are două trepte. Întâi ne lepădăm de lumea din afară si de tot ce ne-ar putea tine legati de ea. În al doilea rând ne lepădăm si de toate asemănările noastre lăuntrice cu lumea. Acestea sunt patimile, năravurile si toate slăbiciunile noastre personale.
Dacă am rămâne în lume ne-am face una cu lumea. Dacă însă vrem să urmăm lui Iisus, atunci trebuie să desăvârsim lepădarea de lume cu lepadarea de sine. Lumea aceasta este eul, egoismul, este iubirea si încântarea de sine, e suportul plăcerii si al complacerii în lumea aceasta. Egoismul este rădăcina tuturor patimilor. Iar lepădarea de sine este uscarea acestei rădăcini si prima conditie a urmării lui Hristos.
Dacă iesim din lume scăpăm de vedere si auzire. Cu aceasta mai slăbesc putin si patimile noastre. Dar ca să ne desprindem deplin din puterea lor trebuie să tăiem odraslele si rădăcina prin nevointa de fiecare zi a lepădării de sine. Aceasta e simtită de firea noastră cea pieritoare ca o cruce pe care de fapt moare omul nostru cel vechi. Nu putem urma lui Iisus decât omorând în tot ceasul patimile noastre.
Pentru început urmarea lui Iisus chiar rostul acesta îl are: de a ne desprinde firea de patimi iar în locul lor a deprinde virtutile.
Lepădarea de sine nu este cu neputintă sau înfrângere. Dimpotrivă, e descătusarea unei foarte mari puteri sufletesti. Mărturie la îndemână ne stau însăsi prilejurile. Dacă le câstigăm, adică ne comportăm prin ele după Duhul lui Dumnezeu, simtim în suflet o pace si o crestere sufletească. Pe când dacă le pierdem, adică ne comportăm după om sau după patimi, simtim o tulburare, o mustrare de constiintă si o împutinare sufletească. Lepădarea de sine dovedeste credinta si dragostea pe care o avem către Iisus. Din aceasta izvorăste o mare trăire sufletească. Lepădarea de sine trebuie să ne-o facem a doua natură, ca să ne însotească toată calea călugăriei si să caracterizeze călugăria.
În felul acesta seacă izvorul si rădăcina patimilor.
Despre sfaturile Evangheliei si voturile monahale
Iisus a dat porunci si sfaturi si pildă cu viata Sa. În aceasta a descoperit toată voia lui Dumnezeu către oameni, ca să se mântuiască. Poruncile asigură mântuirea pentru toată lumea, iar sfaturile evanghelice sunt acestea: sărăcia de bună voie, viata fără prihană si ascultarea neconditionată.
Pe sfaturile evanghelice se întemeiază călugăria. Cinul monahal urmăreste deci trăiea crestinismului până la măsurile desăvârsirii. Dar ca să facă firea omenească o cale atât de lungă trebuie întelese bine mijloacele si foarte bine cunoscută calea. Mai întâi fiti de-a dreptul ucenicii lui Iisus, cum au fost apostolii, dar putem fi niste ucenici mai smeriti al unui slujitor al lui Iisus, cum este duhovnicul. Călugăria nu se învată atât din cărti cât din această ucenicie.
Voturile sau făgăduintele monahale au rostul de a desprinde rând pe rând patimile care strică firea noastră si primejduiesc mântuirea. Primejdia cea mai mare a patimilor de căpetenie este aceasta, că duc sufletul la necredinta în Dumnezeu prin faptul că prind sufletul si trupul numai de viata aceasta desartă.
Știind Iisus că patimile opresc sufletul de la calea Sa, întrucât îl lipesc de viata aceasta, ne-a cerut să ne lepădăm de tot ce avem, să urâm familia, ba să urâm si propria noastră viată în conditiile lumii acesteia (Luca 14, 26). Călugăria stabileste o altă înrudire între oameni: rudenia cea după Duh. Căsătoria si copiii îi părăsesti înainte de a-i avea si n-o iei pe calea aceasta. Aceasta este voia sfântă pe propria ta viată văzută după chipul veacului acestuia. Aici îsi dovedesc sfaturile evanghelice temeiul. Astfel, sărăcia de bună voie ne izbăveste de lăcomie, de iubirea de argint si de lene. Fecioria biruie desfrânarea. Iar ascultarea neconditionată omoară mândria, invidia, mânia, slava desartă si întristarea.
Dintre cele trei făgăduinte cea mai grea e ascultarea, pentru că are de biruit mai mult patimile mintii care discută cu Dumnezeu în loc să asculte fără discutie.
Nici o patimă nu vrea să părăsească firea fără nevointe, adică silinte ale constiintei întărite de vointă. Din pricina acestei lupte între convingeri si patimi călugăria e dătătoare de har si e numărată la Taina Pocăintei.
